Un explorator povestea despre prima sa trecere printr-un pustiu din Somalia. „Era o noapte foarte înstelată. Auzeam un zgomot abia perceptibil asemănându-se cu un sus-pin. Intrigat, am ascultat mai atent. Oare era numai vântul care trecea prin dunele de nisip? Ghidul îmi spuse atunci: «Ascultă pus-tiul. Auzi cum plânge? Îi este sete, el geme, pentru că ar vrea să fie o păşune verde, o câmpie roditoare.»“
Morala:
Acest pustiu gemând, care ar vrea să în-verzească şi să înflorească, ne face să ne gândim la acele mulţimi care rătăcesc, însetate după fericire, în întuneric moral; la acele multe inimi rănite, care suspină după vindecare şi pace. Auzim oare această plân-gere a „pustiului“, aceste şoapte ale nemul-ţumirilor oamenilor de orice vârstă care simt golul existenţei lor, care simt nevoia de altceva şi suspină: „Mi-e sete de fericire, de iertare, de pace“? Unul singur poate să stâmpere setea de fericire, de pace: ISUS HRISTOS. El spune că oricine „va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete“ (Ioan 4.14). Simţim această sete du-pă apa vieţii? Dacă o dorim, să ne apropiem de Mântuitorul! La Hristos, numai la El este izvorul apei vieţii. Fără El, viaţa noastră este un pustiu care însetează.
