Un călător mergea într-o noapte pe un drum necunoscut, pe o potecă îngustă, prin munți, pe marginea unei prăpastii. Fiindcă ploua, călătorul se grăbea să ajungă acasă cât mai repede. Însă, la o cotitură a drumului, se împiedică de o piatră și era să cadă în prăpastie. Se ridică, mulțumi lui Dumnezeu că i-a scăpat viața și apoi plecă mai departe. Nu făcu decât câțiva pași și
simți că ceva îl oprește în loc. Părea că vede cum un alt călător vine și cade peste piatră. Glasul conștiinței îi spunea: „Nepăsarea ta poate pricinui moartea altui om“. Atunci se întoarse și aruncă piatra în prăpastie. În sufletul lui domnea acum o liniște adâncă, liniștea unei conștiințe împăcate că a știut să facă binele și l-a făcut.
Cugetul sau conștiința este capacitatea dăruită din partea lui Dumnezeu omului la căderea sa în păcat, ca să deosebească între bine și rău. De îndată ce omul a păcătuit prin ascultarea de satan, s-a dovedit incapabil de a se opune răului. Pentru ca omul să poată face binele și să fie părtaș la natura divină, trebuie să se nască din nou. Pentru iluminarea cugetului său și pentru călăuzire, îi trebuie Cuvântul lui Dumnezeu, care dă lumina necesară pentru a acționa potrivit cu noua sa natură, totdeauna în concordanță cu gândul lui Dumnezeu.
susrsa ilustratie: www.gbv.ro
